Beginning

Mersul tuturor lucrurilor

1 Cuvintele Eclesiastului^(A), fiul lui David, împăratul Ierusalimului. ² O, deşertăciune^(B) a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul^(C) este deşertăciune. ³ Ce^(D) folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare? ⁴ Un neam trece, altul vine şi^(E) pământul rămâne veşnic în picioare. ⁵ Soarele^(F) răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou. ⁶ Vântul^(G) suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotituri. ⁷ Toate^(H) râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. ⁸ Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul^(I) nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind. ⁹ Ce^(J) a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. ¹⁰ Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. ¹¹ Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere-aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

Deşertăciunea tuturor lucrurilor

¹² Eu^(K), Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim. ¹³ Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire^(L) plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. ¹⁴ Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt! ¹⁵ Ce^(M) este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr. ¹⁶ Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi am întrecut^(N) în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă”. ¹⁷ Mi-am pus^(O) inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt. ¹⁸ Căci unde este^(P) multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.

2 Am zis^(Q) inimii mele: „Haide! Vreau să te încerc cu veselie şi gustă fericirea”. Dar iată că şi aceasta este o deşertăciune. ² Am zis^(R) râsului: „Eşti o nebunie!” şi veseliei: „Ce te înşeli degeaba?”. ³ Am hotărât^(S) în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor. ⁴ Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii, ⁵ mi-am făcut grădini şi livezi de pomi şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori. ⁶ Mi-am făcut iazuri ca să ud dumbrava unde cresc copacii. ⁷ Am cumpărat robi şi roabe şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi turme de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim. ⁸ Mi-am strâns^(T) argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. ⁹ Am ajuns^(U) mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea. ¹⁰ Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta^(V) mi-a fost partea din toată osteneala mea. ¹¹ Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune^(W) şi goană după vânt şi că nu este nimic trainic sub soare. ¹² Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie şi nebunie^(X). – Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut şi mai înainte. – ¹³ Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul. ¹⁴ Înţeleptul^(Y) îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul, şi altul au aceeaşi^(Z) soartă. ¹⁵ Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” ¹⁶ Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare, totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! ¹⁷ Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt. ¹⁸ Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las^(AA) omului care vine după mine, ca să se bucure de ea. ¹⁹ Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun? Şi totuşi el va fi stăpân pe toată munca mea, pe care am agonisit-o cu trudă şi înţelepciune sub soare. Şi aceasta este o deşertăciune. ²⁰ Am ajuns până acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. ²¹ Căci este câte un om care a muncit cu înţelepciune, cu pricepere şi cu izbândă, şi lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Şi aceasta este o deşertăciune şi un mare rău. ²² Căci^(AB), drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare? ²³ Toate zilele lui sunt pline de durere^(AC), şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune. ²⁴ Nu^(AD) este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. ²⁵ Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El? ²⁶ Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune, ştiinţă şi bucurie, dar celui păcătos îi dă grija să strângă şi s-adune, ca să dea^(AE) celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

Orice lucru îşi are vremea lui

3 Toate îşi au vremea lor şi fiecare^(AF) lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. ² Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea^(AG) ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. ³ Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; ⁴ plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; ⁵ aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea^(AH) ei; ⁶ căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ⁷ ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea^(AI) ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; ⁸ iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul^(AJ) îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei. ⁹ Ce^(AK) folos are cel ce munceşte din truda lui? ¹⁰ Am văzut^(AL) la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. ¹¹ Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că^(AM) omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. ¹² Am ajuns^(AN) să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor; ¹³ dar şi faptul că un om mănâncă^(AO) şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci este un dar de la Dumnezeu. ¹⁴ Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci şi la ceea ce face El nu mai este nimic^(AP) de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. ¹⁵ Ce^(AQ) este a mai fost şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut.

Teme-te de Dumnezeu!

¹⁶ Am mai văzut^(AR) sub soare că, în locul rânduit pentru judecată, domneşte nelegiuirea şi că, în locul rânduit pentru dreptate, este răutate. ¹⁷ Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu^(AS) va judeca şi pe cel bun, şi pe cel rău, căci El a sorocit o vreme^(AT) pentru orice lucru şi pentru orice faptă.” ¹⁸ Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât nişte dobitoace. ¹⁹ Căci^(AU) soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt; toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc, căci totul este deşertăciune. ²⁰ Toate merg la un loc; toate^(AV) au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. ²¹ Cine^(AW) ştie dacă suflarea omului se suie în sus şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos, în pământ? ²² Aşa^(AX) că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui: aceasta^(AY) este partea lui. Căci^(AZ) cine-l va face să se bucure de ce va fi după el?

4 M-am uitat apoi la toate asupririle^(BA) care se fac sub soare; şi iată că cei apăsaţi varsă lacrimi şi nu este nimeni să-i mângâie! Ei sunt pradă silniciei asupritorilor lor şi n-are cine să-i mângâie! ² Şi^(BB) am găsit că morţii care au murit mai înainte sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă. ³ Dar^(BC) mai fericit decât amândoi, am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare. ⁴ Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt. ⁵ Nebunul^(BD) îşi încrucişează mâinile şi îşi mănâncă însăşi carnea lui. ⁶ Mai^(BE) bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt. ⁷ Am mai văzut o altă deşertăciune sub soare. ⁸ Un om este singur-singurel, n-are nici fiu, nici frate, şi totuşi munca lui n-are sfârşit, ochii^(BF) nu i se satură niciodată de bogăţii şi^(BG) nu se gândeşte: „Pentru cine muncesc eu şi-mi lipsesc sufletul de plăceri?” Şi aceasta este o deşertăciune şi un lucru rău. ⁹ Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. ¹⁰ Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. Dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice! ¹¹ Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzească unul pe altul, dar cum are să se încălzescă dacă e singur? ¹² Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor. ¹³ Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat; ¹⁴ căci el poate să iasă din temniţă ca să domnească, măcar că poate chiar să se fi născut sărac în împărăţia celui din urmă. ¹⁵ Am văzut pe toţi cei vii, care umblă sub soare, înconjurând pe copilul care avea să urmeze după împărat şi să domnească în locul lui. ¹⁶ Fără sfârşit era tot poporul în fruntea căruia mergea el. Şi totuşi cei ce vor veni după el nu se vor bucura de el. Căci şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.