14 Omul născut din femeie
    are zile puţine,
        dar pline de necaz.
² Răsare ca o floare şi se usucă;
    fuge ca o umbră şi nu se mai vede.
³ Ai Tu ochii aţintiţi asupra unui astfel de om?
    Îl^[a] chemi Tu la judecată cu Tine?
⁴ Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
    Nimeni!
⁵ Zilele omului sunt hotărâte.
    Tu cunoşti numărul lunilor lui
        şi i-ai pus hotare pe care nu le poate trece.
⁶ Aşa că nu te mai uita la el şi lasă-l singur
    să se bucure ca un lucrător de ziua lui.

⁷ Pentru un copac tot mai este nădejde:
    dacă este tăiat, el va răsări din nou
        şi lăstarii lui nu încetează să reapară.
⁸ Deşi rădăcina îi îmbătrâneşte în pământ
    şi-i piere trunchiul în ţărână,
⁹ la mireasma apei va înmuguri
    şi va da ramuri ca o plantă.
¹⁰ Fiinţa umană, însă, când moare, îşi pierde toată vlaga;
    omul, după ce îşi dă ultima suflare, nu mai este.
¹¹ După cum apele pier din mare,
    iar râul seacă şi se usucă,
¹² tot aşa omul se culcă şi nu se mai ridică,
    cât vor fi cerurile nu se mai trezeşte,
        nici nu se mai scoală din somnul lui.
¹³ O! de m-ai ascunde în Locuinţa Morţilor,
    de m-ai acoperi până Îţi trece mânia
        şi de mi-ai hotărî o vreme când să-Ţi aminteşti de mine!
¹⁴ Dacă un om moare, va trăi el din nou?
    În toate zilele trudei mele,
        aş aştepta să-mi vină eliberarea.
¹⁵ Atunci mă vei chema şi-Ţi voi răspunde;
    vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.
¹⁶ Atunci îmi vei număra paşii
    şi nu-mi vei mai ţine în seamă păcatul;
¹⁷ vei pecetlui fărădelegile mele într-un sac
    şi-mi vei acoperi nedreptatea.
¹⁸ Dar aşa cum munţii cad şi se surpă,
    iar stânca e mutată din locul ei
¹⁹ şi aşa cum apa sapă în piatră,
    iar torenţii spală pământul,
        tot aşa distrugi Tu nădejdea omului.
²⁰ Îl învingi pentru totdeauna şi el se duce;
    îi schimbi înfăţişarea şi apoi îl izgoneşti.
²¹ Dacă fiii lui sunt onoraţi, el nu ştie,
    dacă sunt înjosiţi, el nu vede.
²² El simte doar durerea trupului său
    şi suferă doar pentru sine.“