² O, deşertăciune^(A) a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul^(B) este deşertăciune. ³ Ce^(C) folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?

⁵ căci ţara^(A) a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! ⁶ De aceea, mănâncă blestemul^(B) ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei.

²⁰ Căci firea^(A) a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă