³⁰ Iefta a făcut un jurământ înaintea Domnului, zicându-I: „Dacă îi vei da în mâna mea pe amoniţi,

³¹ atunci oricine mă va întâmpina la porţile locuinţei mele, când mă voi întoarce în pace de la amoniţi, va fi al Domnului şi îl voi aduce ca ardere de tot!“

³⁴ Iefta s-a întors acasă, la Miţpa, şi tocmai atunci fiica sa i-a ieşit în întâmpinare cu tamburine şi dansuri. Ea era singurul lui copil. Nu mai avea nici un alt fiu sau fiică. ³⁵ Când a văzut-o, şi-a sfâşiat hainele şi a zis:

– Vai, fata mea! Mi se frânge inima de durere! Nu ştiu ce să fac, căci am făcut un jurământ înaintea Domnului şi nu pot să-l retrag!

³⁶ Ea i-a răspuns:

– Tată, dacă ai făcut un jurământ înaintea Domnului, fă-mi potrivit cu ceea ce ai jurat, mai ales acum când Domnul te-a răzbunat pe amoniţi, duşmanii tăi! ³⁷ Îngăduie-mi însă un lucru, a continuat ea. Lasă-mă singură două luni căci vreau să plec, să mă duc în munţi cu prietenele mele şi să-mi plâng fecioria!

³⁸ – Du-te! i-a răspuns el.

Şi a lăsat-o singură două luni. Ea s-a dus cu prietenele ei şi şi-a plâns fecioria în munţi. ³⁹ La sfârşitul celor două luni, s-a întors la tatăl ei şi el şi-a împlinit jurământul făcut. Ea fusese fecioară. De atunci s-a statornicit în Israel obiceiul